Despre cuvinte

Uniunea Europeană a publicat un document inter.n, Ghid de comunicare nediscriminatorie.

UE publică un Glosar de limbaj nediscriminatoriu pentru comunicarea internă şi externă. E un simplu ghid. Nu e obligatoriu nici măcar pentru europarlamentari. E, cum o spune titlul, nediscriminatoriu.

Daniel Funeriu îl califică drept “cretin”

În 1990, Gabriel Liiceanu publica un “Apel către lichele”. Dacă facem apel la cineva, nu-l putem califica drept lichea. “Ascultă, mă lichea !” Nu cred că aşa le vom atrage atenţia, necum colaborarea.

Dizabilităţi

Scriu despre subiect în calitatea mea de lingvist (bun). De la ciungi la handicapaţi la persoane cu dizabilităţi, oamenii cu handicap motoriu sau psihic au fost numiţi cu diverse nume, care au devenit pe rînd peiorative şi au fost înlocuite. Ce putem face ? Nimic. În lingvistică, fenomenul se numeşte conveierul peiorativizării.
Înlocuirea lui “surdomut” cu “persoane surde” şi a lui “bolnav mintal” cu “persoane cu probleme de sănătate mintală” e naiv şi greoi, dar nimic mai mult.Înlocuirea lui “invalid” cu “utilizator de scaun cu rotile” e cam ticăloasă, implică faptul că toţi invalizii au sau îşi permit scaune cu rotile (e fals). “persoane care trăiesc cu boala x” e tradus greoi din engleza americană, şi da, e cam ipocrit în loc de “persoană care suferă de boala X”. “nevăzător” în loc de “orb” ţine de buna creştere, şi e încetăţenit în limbă. “persoană de statură mică” sau “persoană cu nanism” e mai politicos decît “pitic” sau “stîrpitură”. “persoană cu dizabilităţi” nu e întru nimic mai bun ca “persoană cu handicap”, şi e un calc nenorocit după eufemismele englezei americane. “persoană fără dizabilităţi” însă e mai bun decît “persoană normală” care e jignitor pentru toţi cei care suferă de orice boli sau neajunsuri.

Compasiunea începe cu cuvintele pe care le alegem. Colaborarea începe cu cuvintele pe care le alegem.
E o carte întreagă despre subiectul handicapaţilor, Stigma de Erving Goffman, pe care autorii ghidului ar fi trebuit să o citească.
În ce priveşte homosexualii, ghidul are predominant explicaţi ale unor termeni mai rari, şi mai puţini termeni care să fie înlocuiţi.

Capitolul 3, termeni referitori la rasă, etnie şi religie, e cel mai tranşant.

Romii au dreptul colectiv să ne adresăm lor cu numele colectiv pe care şi l-au ales despre sine. Oricine poate să spună în continuare magraon, cioară, ciorpandel, cioropină, danci. Însă misiunea Uniunii Europene şi a statelor care compun Uniunea e să primească membrii comunităţii rome în societate, nu să le perpetueze izolarea şi marginalizarea.
Nu cu “Secretariatul de stat pentru ciorpandei” sau “burse pentru magraoni” va recunoaşte statul pe romi ca parteneri egali de discuţie, şi membri cu drepturi depline ai societăţii.

“persoană de origine africană” e o prostie cu 12 silabe în loc de “negru” cu două silabe. “negru” nu e peiorativ în română. Românii nu au răpit, cumpărat sau vîndut robi negri, şi nu au nici o reprezentare, bună sau proastă, despre negri şi africani, în afară de muzica hip-hop.
“albi” în loc de “caucazieni” e pentru englezi şi americani, ei au folosit în sec. XIX termenul “Caucazian” pentru rasa albă, şi pentru noi e irelevant.

Pe scurt, nici vorbă de limbaj orwellian, dictatura gîndirii, ci o simplă uniformizare — pe alocuri naivă, desigur- a limbajului.

Personal, desigur, aştept şi înlocuirea termenilor “mucan” şi “minduieshti ca mucanii” şi “gadjo”.